Munca voluntară, faptă creştină!

Orice persoană, indiferent de vârstă, meserie şi stare socială, poate face muncă voluntară pentru manifestarea dragostei noastre faţă de aproapele, roadele voluntariatului sunt virtuţile creştineşti care ne ajută la mântuire. Activitatea de voluntariat este complexă, va trebui să îmbine aspectele sociale ale problemelor cu cele spirituale. Creştinul poate da milostenie şi ajutor nu numai din punct de vedere material, ci şi prin cunoştinţele sale, osteneala, sfatul şi celelalte ale sale.

Întreaga lucrare a Mântuitorului este exemplul ideal de voluntariat, deoarece oricând şi la cererea oricui îşi arăta mila şi iubirea faţă de oameni. El nu a refuzat să ajute pe nimeni, nici pe orbul Bartimeu, nici pe femeia cananiancă, nici pe cei zece leproşi, etc. Toate minunile săvârşite de Isus Hristos scot la iveală sentimentul de iubire faţă de oameni. Deci, criteriul ultim pentru mântuire nu este iubirea de sine, ci iubirea de aproapele, dacă i-am ajutat pe cei „flămânzi, însetaţi, bolnavi sau întemniţaţi”, întrucât Hristos ajunge să se indentifice cu aproapele nostru: „Adevărat zic vouă, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”. Aici găsim adevaratul scop al acţiunilor de binefacere, căci toate aceste acţiuni, cind sunt facute benevol, voluntar, fără scopuri personale, ajută pe creştin la mântuire.

Munca voluntară este instrumentul prin care se poate face milostenia. A conduce un orb la biserică, a vizita pe cei din spitale, pe cei din închisori, pe cei orfani, a dărui din timpul liber celor ce au nevoie de tine, sunt toate gesturi de milostenie. Sfântul Grigorie ne îndeamnă să ne deschidem inima noastră tuturor, căci porunca este să tebucuri cu cei ce se bucură şi să plângi cu cei ce plâng. Ca oameni, trebuie sa ieşim în calea celor aproape de noi cu fapte de iubire, ei pot avea nevoie de ele, deoarece sunt părăsiţi, izgoniţi, străini, a lăcomiei hoţilor, a tâlharilor însetaţi de sânge sau a durităţii funcţionarilor. Sfântul Maxim spune că „Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruire de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească în folosul aproapelui”. A ajuta pe cei nevoiaşi fără recompensă materială sau morală, este dovada jertfirii în folosul aproapelui. Ajutându-i pe alţii, te ajuţi pe tine.

Voluntariatul mai este şi o prietenie faţă de aproapele, iar prietenia se bazează pe două elemente: iubire şi respect. Relaţia dintre voluntar şi beneficiar trebuie să se bazeze pe prietenia de care vorbeşte Arhimanditul Teofil Pârâian „Când primeşti ceva de la prieten (voluntar), totdeauna să fii cu luare aminte ca să preţuieşti ceea ce ai primit şi pe dătător (voluntar). Iar când oferi, nu calculezi, nu te gândeşti niciodată cât ai dat, ci te gândeşti totdeauna ce ai mai putea să oferi pentru fericirea omului de lângă tine, pentru fericirea celui care ai intrat in relaţie de prietenie”. În creştinism prietenia inseamnă culmea iubirii, dăruirea, iar nu primirea de daruri.

Voluntariatul este partea din creştin care trăieşte prin fericirea aproapelui, a ajuta voluntar sunt virtuţi creştineşti. Voluntariatul cere angajare personală şi deschidere. Această deschidere spre o altă persoană este, de fapt, o apropiere de Dumnezeu. În urma activităţilor pe care le face, voluntarul devine beneficiar al atenţiei şi deschiderii lui Dumnezeu.